Fii alături de noi
Deja Îmi place!
Domnul Grigore Eremei
Victimă a acestor Timpuri rușinoase.

1. Prietenul meu care nu e pianist mi-a povestit o întîmplare amuzantă, al cărei protagonist a fost el. O doamnă de bine, vestită în Chișinăul de odinioară datorită faptului că era nurlie, provocînd mari dureri oviculare mai multor bărbați de calitate din Moldova, într-un dialog lejer și fără sincope, i-a declarat dulce-zîmbitor prietenului meu: ”Să te fi cunoscut în tinerețe, în anii de studenție, azi ai fi fost soțul meu”. La care, prietenul meu i-a răspuns amar-zîmbitor: ”La vremea aceea, stimată doamnă, chiar de m-ai fi cunoscut, nu aruncai nici mucii pe mine. Căci cine eram eu atunci pentru tine? - Un prăpădit, o figură ștearsă, un sfrijit mîncat de molii”. În tinerețe, femeile sînt călăuzite de instinctul reproducerii (masculul trebuie să fie puternic, înalt și frumos), ca mai apoi, prea tîrziu, să pună preț pe producător (fie și bondoc, insipid și clăpăug).

2.  După absolvirea uni­versității, 11 luni nu m-am putut arenja la lucru. Un om de la CC mă tot amenința cu judecata, pentru că statul sovietic s-a cheltuit cu mine, iar eu devenisem parazit social. Ca să omor timpul, mă duceam pe la redacția de muzică a Radioteleviziunii, la foștii mei colegi de grupă Veronica Buciușcanu și Iurie Balan. În acea redacție muzicală (așa i se spunea: muzicală), activa un grup de femei selecte: madam Ru (Eugenia Rusu), Ala Cupcea, Vanda Zadnipru. Metresă: doamna Vanda. În cabinetul ei, numai aburi de cafea. Oamenii stăteau la taclale și înghițeau, în porții mici, cafea "Arabica", proaspăt măcinată. Iurie Balan era abonatul acelui cabinet. Rămîneam cu Vasile Petrovici, șeful secției ”Muzică clasică”, și cînd cineva îl căuta pe Iurie, la telefon, iar el era lipsă, Vasile Petrovici mă trimitea să-l chem. Nu cred să fi fost un mai mare supliciu pentru mine decît acele ”chemări”, căci, de cum întredeschideam ușa, toate frunțile senine din cabinetul doamnei Vanda se încrețeau: oare ce mai vrea de la noi și lindina asta? Cam asta puteai citi pe fețele cafegiilor din redacția de muzică. (Probabil, nu era chiar așa, cred că așa îmi părea mie.) Mă treceau sudorile și îmi venea să intru în pămînt de rușine. Peste ani și ani, am încercat să găsesc stări penibile similare cu cea în care mă îndreptam spre cabinetul Vandei Stanislavovna. Cu greu, dar am găsit-o. Într-o poezie a lui Mircea Dinescu: ”Cîndva zburînd pe lacuri abia m-am oglindit și apa-nchise ochii la razele stinghere”. Peste un sfert de secol, prin anul 1998, ușa de la cabinetul meu, înaltă și deșirată ca un Don Quijote, se deschide încetișor. În cadrul ei apare, la fel de înaltă, la fel de verticală, doamna Vanda Zadnipru. Să nu creadă cineva că i-aș fi purtat pică. Din contra, chiar dacă nu mă invita la cafea, o simpatizam văzînd cu cîtă demnitate  și verticalitate trecea prin viață. Mă străduiesc din răsputeri să nu fiu răzbunător, dar rup, pur şi simplu, orice relaţie cu oamenii care îmi fac un rău premeditat. Ceea ce a urmat după ce doamna Zadnipru a intrat la mine în cabinet e o poveste tristă și amară, pe care cred că o voi însăila pe hîrtie, căci povestea vieții acestei femei  e reprezentativă pentru oamenii care au format adevărata intelectualitate moldovenească pe  timpuri sovietice, dar care au fost sfîrtecați de șenilele unei democrații neghioabe și nedrepte.

 

3. Într-o zi, un om de bine mă roagă să răspund la o anchetă. De ce nu, dacă are omul nevoie? Date biografice. Unde m-am născut, unde am învățat, la ce facultate am studiat. Şi după absolvire… ”După absolvire, - îi răspund omului cu ancheta, -  după absolvire nu m-am putut la lucru timp de unsprezece luni”. ”Și din cauza cui?” – mă întreabă alertat, compătimitor, interlocutorul meu. N-am încotro și-i răspund franc: ”Din cauza dumitale”. S-a făcut roșu la față, pe frunte i-au apărut broboane de sudoare. A început a se frăsui, nu-și găsea locul… 

 

Totuși, omul care m-a ame­nințat că mă va da în judecată pentru că statul sovietic s-a cheltuit cu mine și din cauza căruia a trebuit să suport calvarul de la  ”Горплодоовощторг” a făcut lucruri foarte bune în viața lui. A ținut la moldoveni. Aflîndu-se la un post de răspundere, a înlocuit pe toți redactorii ruși (de obicei, ofițeri în rezervă) de la gazetele raionale cu băieți de-ai noștri: trei dintre ei - Brădescu, Mărgărint, Pascaru – chiar din grupa mea. I-a ajutat să-și cîștige o bucată de pîine cu unt… Așa că nemulțumirile mele par a fi insignifiante. Pur și simplu, funcționarul de partid a vrut să pună la punct o lindină îndărătnică cum eram eu în viziunea potentaților vremii.

 

4. Unii ar putea să-mi bată obrazul: de ce te consideri a fi creștin, suflet caritabil adică, dacă chiar în cabinet la tine l-ai șfichiuit cu vorba pe omul cu ancheta? E o chestie și asta. Eu însă, după ce am citit romanul ”Desculț” și laitmotivul din ”Desculț”: ”Să nu uiți, Darie, să nu uiți…”, am un principiu pe care îl respect: mă simt obligat să-i spun omului adevărul în față, dacă consider că și-a bătut joc de mine pe nedrept. 

 

Relevant în această privință îmi pare a fi Întîlnirea de pe scări - întîlnirea de pe scările parlamentului cu patriotul Anton Grăjdieru, fost redactor-şef la gazeta ”Învățămîntul public”. După ce Vasile Spinei mi-a sucit coada (azi recunosc că pe drept mi-a sucit-o), m-am dus să revoluționez gazeta dlui Grăjdieru. Cu acceptul lui. Împreună cu cumătrul Vava, azi romancierul Val Butnaru, cavaler al ”Ordinului Republicii”. Peste un timp, am înțeles că-s un intrus în colectiv, că proastă mi-a fost alegerea și aiurită inițiativa. - Acolo lucra un grup de răzăși ruginiți, ireductibili, acolo domnea un dolce farniente și orice schimbare (spre bine sau spre rău) ar fi fost ca o lovitură de stat. Mi-am retras supus cornițele în cochilie și m-am împăcat cu gîndul că voi sta cuminte și voi vegeta. Însă n-a fost să fie. Într-o bună zi, dl Grăjdieru intră în cabinet și-mi spune: ”Scrie cerere și pleacă”. A folosit argumentul lupului în disputa sa cu mielul de mai la vale, care îi tulbura apa… Peste vreo 20 de ani, urc într-o zi scările de la parlament. Dl Grăjdieru le coboară. Ne salutăm reverențios, apoi îl întreb: ”Anton Gavrilovici, aș vrea să aflu de ce m-ai dat afară de la lucru pe nedrept?” A pornit a se bîlbîi și a-mi lămuri că în acel colectiv, cu acei oameni… ” Totu-i clar, Anton Gavrilovici, eram corp străin, dar de ce ați lansat zvonul că v-aș fi îmblat în safeu?” – Fostul meu redactor a început să tremure, să se îngălbenească la față… ” Liniștiți-vă, - îi spun, - dar aș vrea să vă rog un lucru. Mata ești mai în vîrstă decît mine, dar permiteți-mi să fiu de-o samă cu dumneata. Pentru cîteva clipe.” – ”Accept cu mare plăcere.” – ”Apoi dacă-i așa… Du-te-n ch…a-ch…dei mă-tii, gheaghe-i.” Așa i-am spus și ne-am despărțit frumos. Eu am intrat în parlament, dl Grăjdieru a coborît scările mai departe… Mulțumit și el, mulțumit și eu…

 

5. Spre ce vreau să aduc vorba? Spre Grigore Isidorovici Eremei, om cu mari merite față de poporul nostru cel moldovenesc, om care a trudit în această țară și pentru această țară încă din anii tinereții; politician, om de stat, care, pe 22 aprilie, a împlinit 80 de ani. 

 

Numai pe cîți oameni de cultură i-a făcut cu apartamente! – Pe cîți dintre voi v-a înțolit și v-a făcut gospodari, v-a conferit titluri onorifice? – Iar voi, la 80 de ani, nu i-ați putut organiza măcar o emisiune la televiziune, nu mai zic de un concert jubiliar la acelaș Palat ”Octombrie” (azi, "Nicolae Sulac"). 

 

Doamne, Dumnezeule. Doam­ne! În ce ţară de rahat trăim!

 

6. Nu pricep un lucru: de cînd cozile de cîine înscăiaete din satele și orașele noastre au ajuns să pună note marilor bărbați ai acestei țări? De va fi nevoie, voi da un șir de nume, nume de oameni pe ca­re i-am apărat - nu cînd le era bine de tot, cînd nu mai puteau de harașo! -, ci atunci cînd au fost atacați, denigrați, desconsiderați, trecuți pe nedrept cu vederea…  Poate nu știți că, atunci cînd oamenilor de sus le e bine, numai de alde noi - sărăntocii și insipizii, dar neslugarnicii - nu le pasă. Ei, ca peștele pe uscat, se sufocă și pier dacă cineva nu-i gîdilă cu paiul după ureche, dacă nu le scarpină tălpile ca să adoarmă mai ușor, dacă nu le suflă cu buzele făcute pungă ceva mai jos de osul sacru… 

 

Nu știu, zău, ce să zic. Măhăleanul lui Grigore Eremei, știți bine cine e, cu puțin înainte de jubileu, îl întreabă mirat pe vecinul său: ”Cum, pînă acum încă n-ai ”Ordinul Republicii”? După asta, măhăleanul se îndreptă spre reședință. Probabil, să repare greșala. Dar pînă în sară, după nişte consultări cu consilierii săi, s-a răzgîndit … 

 

7. Sau poate că domnul președinte Nicolae Timofti crede că Mișa Ghimpu, care încheagă cruci pentru mormîntul acestei țări, a făcut mai multe lucruri bune pentru Moldova noastră decît Grigore Eremei?

21.06.15
Viorel Mihail
îmi place
distribuie
Fii alături de noi!
Top