Fii alături de noi
Deja Îmi place!
Sîntem considerați antiromâni, fiindcă ne simțim moldoveni
Ștefan cel Mare nu era român. Identitatea pe care și-o asuma el era aceea de moldovean. Ștefan cel Mare considera că vorbește moldovenește, nu românește.

Majoritatea populației din Republica Moldova nu e dornică să se realizeze unirea cu România. Republica Moldova nu este același lucru cu România. Contează nu ceea ce doresc ei, românii, ci ceea ce dorim noi, moldovenii!

Există un asemenea popor! 

 

De-un sfert de veac, tot spunem că noi, moldovenii, ne-am constituit ca popor și ca națiune în secolul al XIX-lea, cînd s-au plămădit și s-au copt națiunile. 

 

De-un sfert de veac, e ignorat punctul nostru de vedere, ba mai mult, sîntem considerați antiromâni (de niște lepădături de la București sau de la Chișinău). Xenofobi? Tocmai noi?! Noi, cei care ne-am ales profesia de человеколюб?

 

Dar iată că vine cel mai credibil și mai obiectiv istoric român contemporan care spune răspicat că  ”Este!”. Da, există poporul şi naţiunea moldovenească. Așa crede Lucian Boia. Popor pe care Academia de Științe a Moldovei nu vrea să-l recunoască, cu toate că ea însăși există  datorită existenței poporului moldovenesc. (Viorel Mihail)

 


 

Lucian Boia: «Identitatea  ţi-o asumi şi ţi-o afirmi»

 

•  Ca să simplificăm lucrurile, etnia e ceva dat; te-ai născut român, vorbești românește fiindcă e limba ta maternă, pe cînd națiunea este elaborare, se construiește.

 

•  Pînă în secolul al XIX-lea, spațiul românesc, Principatele, Țara Românească, Moldova aparțin sistemului răsăritean de civilizație. Și începînd din secolul al XIX-lea, se apropie, se adaptează, se integrează în sistemul occidental. 

 

•  Sînt cele două modele de nați­une care continuă – în fond – pînă astăzi. E națiunea numită de unii de tip francez și națiunea de tip german. Națiunea de tip francez e națiunea politică.

 

•  Iar națiunea de tip german e națiunea de tip etnic, aparții unei națiuni fiindcă te-ai născut în etnia respectivă. Românii, și nu numai ei, au preluat concepția germană a națiunii.

 

•  Concepția despre o națiune civică, politică este formula cea mai evoluată. Ne despărțim de tribalism și ajungem să avem o concepție mai înaltă despre națiune.

 

•  (Caragiale nu avea nici un pic de sînge românesc.) Dar, ar fi complet stupid să spunem că este un scriitor grec. E clar că e un mare scriitor român. Și este român, nu doar ca scriitor, deși nu avea nici o picătură de sînge românesc.

 

•  Românii au vrut – pe deplin justificat – să aibă un stat național românesc. Și l-au avut, dar un stat național care cuprindea între frontierele lui și foarte mulți neromâni, chiar în România mică, în vechiul regat pînă la 1918, și cu atît mai mult în România mare, în România perioadei interbelice. Procentul general, cum v-am spus, este pentru perioada interbelică de 72% români. 

 

•  Există o contradicție între dorința de a avea un stat național cu adevărat românesc, între programarea acestui stat, trecerea lui în Constituție ca stat național unitar, și realitatea unei mari diversități etnice.

 

• Pur și simplu se face abstracție de istorie dacă vorbim de o unitate dintotdeauna a spațiului românesc. Sigur că este un spațiu care are trăsături unitare, dar este și un spațiu foarte fragmentat. Pînă acum un secol și jumătate, nici nu exista România. Existau niște fragmente, niște bucăți din care s-a făcut România.

 

•  Pur și simplu, să vorbești de unitatea desăvîrșită a acestui spațiu din cele mai vechi timpuri sau de conștiința locuitorilor că aparțin unui spațiu unitar este o negare a istoriei. Unii ajung să vorbească și de națiunea dacă. Nu mai spun că despre națiunea medievală se vorbește în mod curent. Astea sînt nonsensuri istorice. Națiunea este o creație modernă și unii sînt foarte sensibili sau chiar se revoltă cînd aud asemenea afirmații care sînt pur și simplu de bun-simț. Am spus clar: Ștefan cel Mare nu era român, în sensul că nu se considera el român. Identitatea pe care și-o asuma el era aceea de moldovean. Recent, a fost o discuție, unii n-au prea vrut să înțeleagă acest lucru, am fost întrebat la o emisiune: dacă nu se considera român, ce limbă considera el că vorbește? Eu nu știu dacă Ștefan cel Mare avea și preocupări de lingvist, ca să se gîndească profund asupra limbii pe care o vorbea. Dacă vrem să ne jucăm puțin, să intrăm în pielea lui Ștefan cel Mare, este evident că el considera că vorbește moldovenește, nu românește. 

 

•  De altfel, chiar mai tîrziu, două secole după Ștefan cel Mare, Grigore Ureche, care știa mai multe decît Ștefan cel Mare, făcuse studiile în Polonia, învățase latinește, știa că românii sînt de origine latină, că toți au origine comună, dar asta nu-l împiedică să vorbească în cronica lui despre limba moldovenească. Limba pe care o vorbește Grigore Ureche este limba moldovenească, el știind că este foarte asemănătoare, sau chiar aceeași cu limba vorbită de ceilalți români, dar îi spune în continuare moldovenească.

 

•  Identitatea nu este ceva picat din cer. Identitatea ți-o asumi și ți-o afirmi. Moldova își are propria ei identitate în raport cu Țara Românească și cu ceilalți români pînă în secolul al XIX-lea. Și la 1859, cînd s-a făcut Unirea, patrioții moldoveni care au vrut cu tot dinadinsul și au făcut Unirea au creat, alături de munteni, România, ei își spun moldoveni în continuare. Dacă ne uităm pe textele de la 1859, nu-și spun români, își spun moldoveni. Identitatea lor era de moldoveni. Asta nu înseamnă că nu sînt români. Din punctul nostru de vedere, toți aceștia vorbeau românește, dar asta e un punct de vedere al nostru de ordin lingvistic, de ordin științific. Dar din punct de vedere al identității pe care oamenii și-o asumau, era o identitate moldovenească și în ceea ce privește statalitatea, și-n ceea ce privește limba, și-n ceea ce privește cultura.

 

•  Uitați-vă și la noi, cînd despre romii noștri aflați în diverse țări occidentale se vorbește ca fiind români, imediat sînt o mulțime de compatrioți de-ai noștri care nu suportă această etichetare. Cum pot să spună despre romi că sînt români, cînd toată lumea știe că nu sînt români, sînt țigani. Din punctul de vedere al națiunii, al unei înțelegeri adecvate a națiunii (țiganii), sînt români, fiindcă aparțin națiunii române. Sau, ca să-i lăsăm pe romi la o parte, să luăm cazul Iohannis. Sînt atîția care n-au vrut să-l voteze pe Iohannis pe motiv că nu este român. Iohannis nu este etnic român, dar aparține națiunii române, altfel nici n-ar putea să fie președinte al României. Ca să simplificăm lucrurile, etnia e ceva dat; te-ai născut român, vorbești românește fiindcă e limba ta maternă, pe cînd națiunea este elaborare, se construiește.

 

•  Am încercat să fac o analiză lucidă. Să nu se creadă că eu aș avea ceva împotriva unirii Republicii Moldova cu România. Am încercat să pun un diagnostic și diagnosticul acesta nu se prezintă prea favorabil pentru cei care doresc în acest moment, și au justificările lor, să se realizeze această unire. Republica Moldova este sensibil diferită de România, din foarte multe puncte de vedere. A avut o altă istorie de la 1812. Pînă la 1812, este evident că e parte a Moldovei. După 1812, s-a petrecut procesul acela de rusificare, s-a petrecut o izolare, sîntem în Rusia țaristă, o izolare a Basarabiei de restul neamului românesc, ceea ce nu s-a petrecut în Transilvania. (…)Pe scurt vorbind, românii transilvăneni au participat din plin la formarea națiunii române…, pe cînd românii basarabeni au rămas izolați. E aproape un zid care îi separă de restul națiunii române pînă la 1918. Asta s-a văzut și în perioada interbelică, integrarea în România Mare a Basarabiei a fost foarte complicată și imperfectă. Dar, nici Bucureștiul n-a avut suficient tact, în sfîrșit, lucrurile nu s-au desfășurat într-un mod ideal. După care a urmat din nou faza rusească, faza sovietică, și asta a îndepărtat și mai mult cele două trunchiuri ale românilor. Acesta e rezultatul istoric, că ne place sau că nu ne place. În momentul de față, Republica Moldova nu este același lucru cu România din foarte multe puncte de vedere. Și pînă la urmă contează nu ceea ce dorim noi, ci ceea ce doresc ei și modul cum se consideră ei. E clar că majoritatea populației din Republica Moldova – cei care nu sînt români, rusofonii și ceilalți – dar și destui români, nu sînt foarte dornici în momentul de față să se realizeze această unire cu România.

 

•  Ceea ce e de făcut e o apropiere treptată a celor două țări, intrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, trebuie răbdare, nu trebuie insistat într-un fel în care poate să dea impresia unei imixtiuni în treburile Republicii Moldova și a unei forțări din partea României. Viitorul e încă nescris, nu se știe ce va aduce, poate să aducă una sau alta, dar în momentul de față – asta am vrut să spun – nu se pune problema unei unificări.

 

•  Istoricii din vechile generații au rămas cu ideea că istoria trebuie să fie, în primul rînd, o pledoarie pentru românitate, pentru drepturile noastre naționale, mereu sîntem noi și ceilalți, noi avem dreptate întotdeauna, ceilalți mai au și ei cîteodată, dar cînd se ciocnește dreptatea lor de dreptatea românească, e clar că românii sînt cei care au dreptate. Cred că trebuie să vedem lucrurile într-un spirit european mai accentuat. Avem nevoie de o istorie care să fie bine integrată în istoria europeană. Dacă te uiți la sintezele de istorie românească, cum e și sinteza în 10 volume a Academiei Române, România parcă e o insulă.

 

•  S-a și trecut de la Istoria României la Istoria românilor. În general, ne place să spunem Istoria românilor, nu mai spunem Istoria României. Și Istoria românilor, prin numele pe care i-l dai de la bun început, îi înlătură pe ceilalți. (Lucian Boia)

12.08.15
Viorel Mihail
îmi place
distribuie
Fii alături de noi!
Top