Fii alături de noi
Deja Îmi place!
Lupii
I. În doar trei zile, îi pieriră toate găinile din gospodărie. Treizeci şi una cu tot cu cucoş. Le-a pus penicilină în mîncare, le-a frecat labele cu spirt. Degeaba. Porneau să ciupească troscot prin ogradă şi deodată deveneau ca bete: se învîrteau pe loc, cădeau pe spate şi după ce se mai zbăteau un minut-două dînd din pinteni, își dădeau conyoarcele. La Vişina, la patine li se zice conyoarce, iar a-ți da conyoarcele înseamna a muri. O altă expresie pentru moarte era prin părţile locului s-a dus cu caii la apă...

Era primăvară devreme şi un vînt iute şi uscat prevestea secetă. Arătura din grădină prinsese coajă. Usturoiul pus de cu toamnă în pămînt se chinuia să răsară, dar crusta nu-l lăsa să iasă la lumină…

 

Femeia rămăsese singură. Cu trei ani în urmă, bărbatul ei s-a dus la arat miriștea. La o vreme, obosit, se întinse pe mirişte și adormi, iar tovarășul său de pe tractor, cherchelit cum era și el, n-a observat că naparnicu-i doarme pe brazdă. Era noapte… 

 

Sărăcia îi intra in gospodărie șuierînd sîsîit ca șarpele, șupurindu-se ca apele Prutului cînd dau peste maluri și intră în sat…

 

Mîine-poimîine, înfloresc zarzării și nici nu apuci să te dezmeticeşti că vine vara. Va trebui să iasă la lucru, la normă. Dar cu băiatul ce face? – Să-l ieie cu dînsa pe deal? – Degeaba s-ar mai duce, căci mai mult va încurca-o la lucru cu mofturile sale (”Mamă, vreu apă; mamă, mi-i a mînca, mamă, mi-a intrat un schin în talpă…”). Așa că numai de ajutor nu-i va fi, unde mai pui că e și cam pirpiriu, e abia în clasa a doua… Dar se teme să-l lase singur acasă cît e ziulica de mare. Numai trăsnăi face și stă mereu cu frică că venind odată de la prășit îşi poate găsi casa pîrjolită de flăcări, doamne fereşte!…  

 

Tot frămîntîndu-şi mintea ce să facă cu el, gîndul o duse la Patrache Șoșu, văr drept cu fostul ei bărbat mort sub șenilele tractorului, pe deal la Huturi. Patrache Șoșu era cioban de meserie și în fiecare an oamenii din sat îl năimeau la păscut oile. De ce nu l-ar da pe Vaniușa  al ei, pe vară, la stînă? 

 

S-a îmbrăcat repede și în jumătate de oră era la badea Patrache în ogradă. Ciobanul i-a spus că mai este vreme pînă la primul măsurat al oilor, așa că nu au unde se grăbi. El nu e împotrivă, însă va trebui să-și ”deie acordul și Camaradul”, chiar așa  zis: ”să-și deie acordul”, iar Camaradul nu era altcineva decît Iacob al Măryucăi. Cu el bătuse baciul palma să se mai întovărășească pe-o vară, căci la mulsul oilor se lucrează în patru mîini. 

 

Iacob al Măryucăi era un haidamac vînjos, dat afară din școală. Cum dat afară? Nu mai era chiar așa. Cînd ajunsese în clasa a noua, învățătoarea de educație fizică a pus ochiul pe el și mîna pe dînsa… Și după ce s-a descoperit toată chestia asta, învățătoarea a fost alungată din colectivul pedagogic, iar Iacob în vara aceea s-a dus să susțină examene la un tehnicum din Soroca, cu atestatul de opt clase. La tehnicum n-a intrat, dar nici la școală nu s-a mai întors, și nimeni nu l-a chemat să revină în bancă, fiindcă directorul se temea să nu-i strice elevii, să nu-i vicieze colectivul școlar, căci, la repaus, Iacobaș, repetentul, nu se sfia să-și îndemne colegii de clasă, cu doi ani mai mici decît el, să meargă împreună la țîțîit fete. Porecla învățătoarei de educație fizică era Camarada, de aceea, după plecarea ei din sat, ca să nu se piardă lucru scump și de mare trebuință, obștimea rurală a lipit apelativul de Iacobaș. 
…Și ca să vezi! Camaradul chiar s-a bucurat auzind că va fi chip să lucreze în trei. Astfel vor despărți caprele și stărpăciunile de oile mulgătoare. 

 

- Las-ca băietul lelei Nădejdea să aibă grijă de dînsele. Că din cauza căprilor, oile rămîn flămînde și n-au lapte. Spurcăciunile, nu stau locului să pască! Îmblă, șleahornițele, prin toate rîpile și se cațără pe toți copacii.  

 

II.  Așa că Nelic al Nădejdii Șoșu a cam lipsit de la lecții în ultimul trimestru, căci chiar după primul măsurat al oilor a trebuit să meargă la stînă. Dar n-a rămas repetent, a fost trecut cu note slabe în clasa a tria-linge-farfuria, căci clasa-doua fură cloșca de pe ouă. 

 

Mamă-sa i-a pus de toate într-o șalincă mare de lînă, cafenie: două rînduri de chiloți negri, trei măicuțe, două calupuri de sopon de cămeșă, o plioncă pentru vreme de ploaie, un zobonel de vreme rea, trei rînduri de pantaloni și o șlepcuță cu bunghi negri prin părți la cozoroc…

 

Mare noroc dăduse peste ea. Eh, cît de puțin îi trebuie unui om ca să se bucure! Și-a luat o grijă de pe cap. Nelic al ei va mînca de trei ori pe zi, se va afla sub stăpînirea lui nanu-său Patrache, iar la toamnă va aduce și niște bani, pe lucru, în gospodărie. Cine putea zice că Nădejdea Șoșu nu era mai fericită decît președintele colhozului, care-şi ridicase casă cu trei etaje?!  

 

Stîna era așezată pe costișă, sub stîncile de lîngă Puntea soldaților. În dreapta ei, Moara lui Șalaru, în stînga, cărarea care ducea la Spitalul din Lunca Cioranului și fostele vărării ale lui Prochiș. Granița de stat, la gura Ciuhurului, care întra în Prut cu apele sale tulburi și murdare… 

 

Sus, pe stînci, tranșeele rămase de pe vremea războiului, crescute cu iarbă și tufe de urzici. Copiii satului se jucau de-a șpigonii prin ele… Mai întîi își împleau buzunarele cu cartușe goale culese de pe buza tranșeelor, apoi începeau lupta, declanșînd canonada: ”Tra-ta-ta-ta, trata-ta! Dragoș, ești împușcat” – ”Nu-s împușcat, că am cască pe cap”,  ”Ba ești împușcat: te-am nimerit în chept.” – ”M-ai nimerit în cur, nu în chept și să mă puchi într-un loc.” – ”Și tu pe mine, ca să ne fie bine. Tra-ta-ta-ta, trata-ta! Dragoș, amu chiar ești împușcat.” 

 

…Nelic, cumincior la început. Ca pisica pe care o împrumuți de la vecin să-ți prindă șoarecele din Casa cea mare. Doamne ferește să roadă ceva de-acolo, unde erau adunate cele mai scumpe podoabe din gospodărie: ștergare, rînduri țolișoare și suluri șătrănci, fețe de masă cu horboțică pe margini… La început, pisica mai că se teme să atingă piciorul de podeală, ca după aceea să facă, haț! înșfăcînd șoarecele cu labele de dinainte. 

 

Nelic și-a agățat frumușel hăinuțele în șură, și-a pus încălțămintea sub laiță. Cum  l-a povățuit nanu Patrache. Șura era un fel de sîsîiac mare, împletit din nuiele de răchită și acoperit cu stuf. Loc de liniște și de somn. Cum intrai, în stînga era covrul, patul cel mare, unde dormeau împreună nanu Patrache cu Iacobaș, în stînga, laiţa lui Nelic. Mai în fund, două ceaune, niște linguri, lopățelele de despărțit cașul de zăr, hîrzobul, un cheag de rezervă în buft de miel… Mai pe scurt, mult calabalîc adunat în șură. 

 

Despre cîini și muște, ce să mai vorbim! Cîinii îs băieţi buni. Muștele… Nicăieri în lume mai multe muşte ca la stînă. Le place zărul, le place cașul și n-ai ce face. Și se bagă, nechemate, peste tot. Pînă și în nas, dacă nu ești atent. Lui Nelic îi plăcea să se uite cum luptă cîinii cu muștele. Scoși din sărite de sîcîielile lor obraznice, le lăsau să se apropie, și, la un moment, făceau de-odată, clanț! – vrînd să le prindă cu botul. Și dacă nu le reușea, şi de cele mai multe ori nu le reușea, chifneau supărat, lătrau, iar Azorica schelălăia jalnic de neputință. Pe dulăul cel mare-mare cît un vițel îl chema Tormoz; pe mijlociul, care cabra dacă-l hrăneai cu colțunași, Tărcuș. Azorica era o cățelușă ușernică, uneori dispărea pe cîteva zile. Iacobaș spunea că se duce unde i-a mai fost bine, căci unde a mîncat lupul oaia și lelița ciumufaia… La brigada de tractoriști se duce, unde se oploșește pe timp de iarnă. Bucătăreasa de acolo îi mai aruncă din  cînd în cînd capete de hulub sau de vrăbiuțe, pe care brigadirul le împușcă pe aria colhozului și le dădea bucătăresei să-i facă ciulama. E ceva să penești zece-cincisprezece hulubi și cu totul altceva e să penești o supă de douăzeci de vrăbii, care, știți bine: atunci cînd domnul nostru Isus Hristos se chinuia murind pe cruce, ele, păgînele, nu se săturau să repete una și una ”jiu, jiu”,  adică: îi viu, îi viu încă. Sărmana bucătăreasă! Vai de capul ei, dar cînd își amintea că femei ca dînsa, pe-o căldură cînd puteai coace oul în nisip, trag sapa pe deal, numai așa zicea: ”Aurel Petrovici, îi bună și ciulamaua din hulubi, dar nu poate fi comparată cu cea de vrăbii…”, iar în gîndul ei: ”Mai bine ți-ar înțepeni degetul pe trăgaci, cînd chitești să tragi în vrăbii!”

 

…Multă alergătură şi năduf cu caprele și cu stărpăciunile. Le alungi de pe miriște, se cațără pe oțetarii de lîngă Ruptură; le scoți din livadă, ele intră în lucernă… Iar cu lucerna nu-i de jucat, fraților!

 

Odată, mai erau să piară vreo patruzeci de oi. Au intrat de dimineață, pe rouă, în lucernă, au mîncat hulpav și s-au înflat și erau să crăpe dacă nanu Patrache nu le cunoștea leacul: o oră încheiată le-a tot fugărit cu cîinii și astfel s-au desînflat. Una a pierit totuși. N-a putut s-o scape. E otrăvitoare lucerna verde pentru vite. Ca s-o dai la oi ori la vaci, lucerna trebuie lăsată să se ojojiască, să se mistuie veninul din ea. Numai spurcăciunilor de căpre nu li-i nimic. Pe dînsele nici holera nu le ia, acum, nici lepra. Stau, nerușinatele, cu coada ridicată, crapă lucernă pînă dă dintr-însele și nu li-i nimic, dragă! Nu degeaba oamenii spun că-s nepoatele lui Scaraoțchi. 

 

Omul cu oaia pierită n-a mai aflat ce s-a întîmplat. Da Iacobaş a primit muștruluială de la nanu Petrache - că a căscat gura și a scăpat turma în lucernă. Dacă și Iacobaș era  cu limba de şopîrlă. ”Eu le-am scăpat, numa le-am scăpat, da mata de ce pui sodă de mîncare în lapte?” Nanu Patrache a scrîșnit din dinți, bătînd în retragere și sfada pe loc a încetat. 

 

Știu că subtilitățile lămuritoare nu-s recomandabile, n-au ce căuta în scriituri de felul acesta, dar n-am încotro. Îmi cer scuze de la mereul Călinescu și de la inegalabilul Borges, dar mă simt obligat să blendesc imaginația, s-o dau la o parte pe cîteva clipe și vin cu explicația: gospodarul vine la măsurat cu un vas în care își mulge, față de toți, oile pe care le dă la stînă. Laptele se măsoară cu chila și cu cupa. La Vișina, măsuratul oilor are loc de două ori pe an. O dată primăvara şi a doua oară după ce ciobanii se achită cu datul brînzei la toți oamenii cu oi la stînă. Pe parcurs, mulsorile scad, de aceea și are loc cel de-al doilea  măsurat al oilor. Și dacă unui om la primul măsurat i se cuvin 25 de chile de brînză, apoi după al doilea măsurat, doar 15. Însă aceste 15 îs mai scumpe, pentru că brînza din iarbă coaptă e mai grasă, nu-i ca cea din iarba apoasă de primăvară: multuță, dar slăbuță... Închei: brînza se măsura cu chila și cu cupa, dar nu se dădea înapoi în lapte, cu găleata, ci în caș, la kilogram. Și dacă adăugai sodă de mîncare în laptele pus la prins în putină, cașul creștea, se făcea puhav, căci e plin de găuri-găurele în care se adună zăr-zărișor și cașul trăgea mai greu la cîntar. Dus acasă și pus la slăjit, el devenea mai ușor, pentru că zărul se scurgea în covată. De la asta și s-au ciorovăit Iacobaș cu nanu Patrache, atunci cînd nanu Costachi a încercat să strige la el că din  cauza lui a pierit o oaie…. 

 

În trei săptămîni de trudă la stînă, Nelic s-a rotunjit la față, s-a împlinit la trup, parcă era un păpănaș. Oamenii veneau cu bucate la stînă: cel puțin o dată pe zi - mîncare la ciobeni. Ş-apoi, de-ați ști cît de dulce și bun e cașul cu zăr! Da  jintița, da urda! Iacobaș spunea că după caș cu zăr vrei păzărică cu păr, după urdă mintea-ți zburdă, iar după jintiță capra-ți pare-a fi crăiță.   

 

III. Pe partea cealaltă de Prut își căsca gura spre noi Căsoaia Doamnei. Legenda spune că Ștefan cel Mare, înainte de a pleca la luptă cu dușmanii, își dosea soțiile în acea căsoaie. De răul turcilor, de sălbătăciile tătarilor. Căci nu era chip să te ridici acolo în căsoaie nici cu frunghiile și nici cu scara, căci îţi dădea piept piatra de stîncă, care stătea aplecată deasupra. Atunci cum își ascundea Ștefan femeile în acea peșteră? Păi, trebuia să ai cap pe umeri și să vezi că în partea asta de Prut, în Crapata, în drept cu Moara lui Șalaru, este încă o peșteră, Cu hrume mari peștera din Crapata, care duc pe sub apa Prutului, da-da, trec pe sub vad, la cheile Prutului, de partea cealaltă a rîului și prin alte găuri mai mari decît ursoaia de la hogeac, se ridică pînă sus în podiștea căsoaiei. Și după ce inimosul domnitor o vedea dosită la loc de nădejde, și după ce Voichița îi flutura cu basmaua povățuindu-și soțul: 
Du-te la bătaie, dușmani să omori,

Și să vii acasă c-un buchet de flori, curajosul nostru domnitor urca pe Catalan, trecea vadul, apoi, curios lucru, nu cobora pe Prut la vale spre gurile Jijiei, ci o cotea spre Hîrlău. Cu treburi de stat, cum se spune. Şi de mas, am adăuga noi, fiindcă rău de tot îl măcina libidoul pe vestitul nostru domnitor. Ajuns acolo, el cobora din șa la casele măjarului Rareș, un boier neguțător de pește de prin părțile locului. Îi înmîna frîul și-l trimitea să-i pască calul de căpăstru undeva în afara tîrgului, poruncindu-i să se înapoieze cu Catalan abia a doua zi după ce soarele se va fi ridicat de-o suliță pe cer… Și în timp ce neguțătorul își făcea datoria față de calul domnitorului, însuși domnitorul îi făcea felul nevestei neguțătorului, căci poate nu știți, dar după ce-l petrecea cu privirea pe stăpînul casei, atletul creștinătății întra în iatacul cucoanei Maria, în budoarul Rareșoaiei, întru care tare mai binevoia.  Și din această împerechere de inimi și de trupuri, pe la 1487 a ieșit la lumină ceva bun, căci iată ce avea să scrie cronicarul Ion Neculce peste ani și ani, leat 7238 de la facerea lumii: ”Cînd au pus ţara întăi domnu pre Petru-vodă Rareş (1527), el nu era acasă, că să tîmplase cu măjile lui la Gălăţi, la peşte”. De unde se vede că Petruț preluase meseria și îndeletnicirile tătîne-său și nu știa nici cu spatele că e os din os domnesc, conceput nu se știe în ce an cu suvacul lui Ștefan. Ba se cam știe: între 1484-1487.   

 

IV. ... Nelic și cu Iacobaș șed pe buza tranșeei. Caprele și stărpăciunile pasc pe o parte de stîncă, turma cu oi mulgătoare - pe coasta de răsărit. N-au cum să se amestece. Stau cu picioarele spînzurate în tranșee. Nelic e desculț. Iacobaș poartă ciubote mari de gumă. Ș-afară nu plouă. Afară e căldură mare.

 

Nanu Patrache a rămas la stînă. Să opărească gălețile, să spele strecătorile, să curețe ceaunul de jintiță…   

 

Nelic se uită lung la ciubotele lui Iacobaș. Nu rabdă și-l întreabă. Iacobaș îi dă replica.
- Cu cît mai puține ai să știi, cu atît mai mult ai să trăiești. Așa vreu eu, și pe tine, măi mucosule, puțin să te intereseze. 
Iacobaș, - dă să-i explice Nelic ceva, dar e întrerupt tăios:
- Eu nu ți-s Iacobaș, că n-ai păscut porcii cu mine. Eu îs Iacob Andreevici pentru tine. 

 

Oare ce s-a întîmplat cu Iacobaș: Oare de ce i-a sărit țandra? Nelic dă să se ridice și să se ducă la stărpăciunile sale. Că drag cu de-a sila nu poți fi. Însă Iacobaș îl oprește. 
Stai pe loc c-am să-ți povestesc ceva. Să-mi spui drept: așa-i că te temi se mergi noaptea pe lîngă fîntîni părăsite?  

 

Se teme și-ncă cum se mai teme! Mai ales pe lîngă fîntîna din dreptul casei unde la început a fost sovietul sătesc, iar amu-i biblioteca. E una din casele Ivanencilor, pe care le-a luat-o sovetsca vlasty. Ei încă au avut noroc că erau de seminție rusească, le-a luat doar casele, însă altora nu numai le-a  luat casele sovetsca vlasty, dar i-a dus şi în Siberia…

 

Cînd ajunge în dreptul fîntînii părăsite de lîngă bibliotecă, Nelic parcă nu merge, picioarele-i parcă nu ating pămîntul, parcă zboară, temîndu-se să nu facă cumva gălăgie, că ies, cîrduri-cîrduri, drăcușorii dintr-însa și se iau după el ca să-i sară în spate. Își face cruce cu limba în cerul gurii, ca să-i alunge. Nu știu cum se făcea că de fiecare dată uita să pună în buzunar niște tămîie. Cineva parcă îi fura mințile. Scaraoțchi din fîntînă i le fură, că lui i-i interesant și rîde satanic, în hohote, cînd vede omul pișîndu-se de frică.

 

- Da eu nu mă tem de draci. Astă-primăvară, am prins unul de gît, i-am înnodat coada, apoi i-am legat de ea o ață cu o lăcriță de conserve  la capăt. Goală lăcrița. Să-l fi văzut tu atunci cum mai fugea, sireacul, căci lăcriţa aceea cînd se pălea de vreo piatră făcea o gălăgie mare de-ți lua auzul. Și cu cît mai iute fugea dracul ca să scape de dînsa, cu atît mai îngrozitor zuruia-zdrăngănea lăcrița goală… Eu însă nu de draci te-am oprit să stai aici. Am vrut să te întreb: tu te uiți sara spre Căsoaia Doamnei? Nu te uiți?  Eu să fiu în locul tău, m-aș uita. 
- Și ce-aș vedea dacă m-aș uita?
- Ai vedea cinci perechi de becușoare luminînd ca licuricii în iarbă.
- Becurile de la Murguța.
- Care becuri de la Murguța, măi frate iepure, care Murguță? Murguța e un sătuc, un hutur, iar Căsoaia Doamnei, iat-o, e la o azvîrlitură de băț de noi. Și dacă n-ar fi granița, noi ne-am duce mai aproape de dînsa, căci se spune că la români, printre răchiţi, sînt rugi de mure.  Tu ai gustat vreodată mure în viața ta? – Nici eu n-am gustat și de n-ar fi granița, am trage o fugă pînă la românași, că așa numai din cîntece știm de ele:

Pe sub deal, pe sub pădure
Se duc fetele la mure
Băieții, din urma lor 
Să le pun-un bețișor.

 

Iacobaș rîde cu poftă, ceea ce însamnă c-a spus o prostie. Așa crede Nelic. Dar poate c-așa-i cîntecul. E cîntec vechi, venit din moși-strămoși, cum spun învățătorii la școală. Iacobaș îi dă bataie mai departe: 
Zărzărel și zărzărea
De-o vrea mîndra de n-o vrea 
Disară mă sui pe ea. 
Sanie cu zurgălăi
Ian strigați odată hăi
Să-mi fac cheful, măi flăcăi
De văd ochi ca murele 
M-apucă căldurile
Ană Ană și Marie, 
Să-mi dați mîna numai mie…

 

V. În fiecare sară, la gura Căsoaiei apar cinci perechi de luminițe. Le spun perechi că-s ca farurile mașinii, se mișcă împreună. 

 

- Și eu ce să fac amu, - întrebă Nelic.
- La noapte, să-ți belești ochii spre Căsoaie. Ș-ai să vezi acolo cinci perechi de becușoare-beculețe, numește-le cum vrei: una-i a lupului cel bătrîn, alta-i a lupoaicei, iar restul, ale celor trei lupani.  
- Dar ziceai că nu-i chip să te cațări pînă la gura Căsoaiei, că-ți dă piept stînca aplecată peste apele Prutului ca să se oglindească în ele…
- Măi Nelic, ai trecut în clasa a treia, dar ai rămas prost ca propca. Da nu ți-am spus eu că în Crăpata, în dreptul morii lui Șalaru, mai este o Căsoaie, în care cred că ai fost și tu vreodată să te ușurezi, că într-însa, în toate colțurile, numai străjeri cu cușmă stau de pază. Căsoaia Doamnei nu se află la noi în țară. Dar să știi că cei cinci lupi, tata, mama și cei trei feciori, pornesc la drum din țara noastră, din Uniunea Sovietică, și prin catacombe, ca Volodea Dubinin, trec granița pe sub pămînt, pășesc atent pe sub apă și ajung în cealaltă țară. În Romănia. Iar România ține cu noi, e socialistă și ea. Apoi lupii, pe căi numai de ei știute, ajung la gura peșterii. Ridică capetele și stau cu dinții la stele, că-s tare flămînzi… Ei așteaptă….  
- Păi, dacă urcă pe la noi, pe la Crăpata, într-o bună zi, ne-am putea trezi cu oaspeți la oi.
- Ascultă! Nu mă întrerupe. Da, ar putea, însă se tem, pentru că trăim în Uniunea Sovietică, iar Uniunea Sovietică are boambă automică și, de-i dă drumul, urmă de lup nu mai rămîne pe fața pămîntului.
- Spuneai că România ține cu noi, și dacă ține cu noi, însamnă că-i prietena noastră. De ce dar lupii ar trebui să sfîșie oile prietenilor noștri?
- Pentru că prietenii, pe timpuri, au fost măgari cu noi. Șeful de post i-o tras trii palme bunelului meu de pe mamă. Pi dijeaba i le-a tras? 
-?!

 

Într-o zi, tătuca s-o înțeles cu Marusica ruștii să treacă pe la dînsa să-i curețe hogeacul de funingine, dar, deschizînd ușa de la tindă, a înțeles că altul i-o luase înainte, altul reușise să scoată cahla de la hogeac și să facă lucrările de curățare, care, se auzea,  erau în plină desfășurare. Atunci tătuca meu de pe mamă nu chiti mult și puse subțioară perechea de ciubote lăsate în tindă și, tiva,  pe aici i-a fost drumul. Erau ciubote bune, de hrom, străluceau ca oglinda, de puteai să-ți faci freza în ele. De unde să ştie tătuca Vasile de pe mamă că ciubotele celea erau ale șefului de post? Și de unde să mai știe el că cumătrul Sudur se va duce să-l pîrască la primărie?...

 

- Păi, dacă-i așa, lupii, flămînzi cum sînt…
- Nelic, așteaptă. Așteaptă, ți-am, spus: 
Fii cuminte ca-nainte
Nu fi prost cum ai mai fost. 
Lupii așteaptă să fie lună plină. Ca să poată urla la lună. Se zice că, de la urletul lor, de pe lună cad galbeni prin stufărișuri și în desișuri de pădure. Și ei se duc și-i strîng și-și cumpără de mîncare pentru iarnă. Dar sînt ani cînd luna plină e acoperită de nori și atunci ei nu aleg, dau buzna peste om, intră iarna prin sate, căci mor de foame… 

 

VI. Trei capre s-au rupt de cîrd, se îndreaptă spre niște salcîmi de pe marginea șoselei dinspre Murguța. Spurcăciunile! Că n-au crăpat înainte a le scoate din ocol, de  n-ar mai ajunge pînă mîine.  Eh, cît are de mărs! Să le rămîie de cap și de picioare! Coboară-te, Nelule, de pe stînca priporoasă, treci prin glodăria de lîngă iaz, urcă spre ghețăria colhozului, apoi mergi pe de-a dreptul prin lanul de secară  des și cu spice țepoase înalte pînă mai sus de bărbie! Dar n-are încotro. Trebuie să se ducă după ele. Iacobaș îi spune că va avea el grijă de stărpăciuni.

 

La întoarcere, n-a vrut să ridice dealul pieptiș, a mînat caprele pe drumeagul pietruit dintre stîncile Crăpatei, a intrat în Ciuhur să-și spele picioarele de glod ca să nu facă puișori, că tare mai ustură, mai ales cînd vrei să scapi de ei și-i ungi cu smîntînă. Îţi vine să te cațări pe pereți de durere și dai drumul la ud fără se vrei, pe porții, ca buhăieșul înainte de a se apropia de viţică. Viţica tremură de frică în fața necunoscutului pe care trebuie să-l accepte, iar juncanul se țîrțîie de zece ori pînă ajunge la obiectul pasiunii sale. Cu puii căpătați din mîl de baltă nu e de glumit. Iar dacă nu-i ungi cu smîntînă, e și mai rău, căci, de cum te întorci în pat prin somn, sari ca ars în picioare de durere numai cînd îi  atingi de ogheal sau de prostire. E mai ceva ca durerea de măsele.

 

Și n-a urcat pe partea de răsărit a stîn­cilor, ci pe partea lor dinspre asfințit, dinspre sat. Unde mai pui că sătănile de capre și stărpăciuni pășteau pe partea dealului de optzeci de metri înălțime. N-a intrat la stînă,  să nu-i deie nanu Patrache ceva de lucru: ”Du-te și adă o căldare cu apă, că s-o terminat apa de băut..” Pe la spatele stînei, a urcat iar spre tranșeea unde-l lăsase pe Iacobaș. Dar, doamne Dumnezeule, doamne! Ce-i asta, oameni buni? Iacobaș stă cu o capră în tranșee. Picioarele de dinapoi ale cumătrei Cecilia,  băgate în ciubotele de gumă și Iacobaș face prostii cu Cilica, capra cea bălaie-bălaie, cu steluță în frunte și cu două rînduri de cercei la bîrghie, cu două cornișe abia răsărite și frumușele ca țîțele junioarelor la baschet. Iacobaș, cu mîinile la spate, le ține una peste alta ca nemții din chinouri  după ce-s prinși de ruși și-s duși la gaubahtă. Iacobaș parcă a tresărit, dar Nelic a reuşit să se aplece înainte de asta. A coborît tîrîş pînă la stînă ca și cum s-ar fi temut să nu afle cineva ce văzuse el. A intrat în tîrlă. Nanu Patrache clătea ceaunul cel mare de la stînă.  

 

Nelic îl întreabă dacă trebuie să aducă o căldare cu apă rece de la fîntînă. 
- Nu trebuie, că nu demult am adus două căldări, dacă vrei să bei, ia cana din par. 

 

Nelic a băut două căni de apă, cu toate că nu-i prea era sete…

 

Sara au fost ospătați cu mîncare aleasă. Omul care venise, cu bicicleta, după caș le-a adus de hăleală. Colțunași cu brînză de vacă, colțunași cu cartofi şi brînză de oaie, colțunași cu vișine. Iacobaș comandase colțunașii cu două zile înainte,  cînd era de față și gospodina omului care strîngea la stînă. Și cînd ea a întrebat ce să le mai facă de mîncare, căci zeamă de găină le adusese de-acum, Iacobaș, cu voce spăsită de dascăl milostiv, a cuvîntat: ”Poate ne faci de cei cu urechiuși, lele Jene. De cei cu urechiuși, că de mult nu le-am dat drumul în gură cîte trei deodată”. Dar cui nu-i plac colțunașii, așa că vorba cu ”de cei cu urechiuși” era una de serviciu pe care Iacobaș o repeta de fiecare dată cînd se schima omul cu strînsul la stînă. 

 

După ce-au petrecut omul cu cașul pus în portbagajul bicicletei, toți trei au intrat în Ciuhur să facă baie, apoi, cu cîte un pai în mînă de scobit printre dinți, s-au așezat pe niște buturugi de stejar și s-au pus pe taclale, ca să-și hodinească mîncarea. Nanu Patrache a spus că a obosit şi că se duce la culcare, că parcă n-a răsturnat munți, dar i se lipesc genele de somn…

 

Iacobaș aruncă paiul cît colo și îl întrebă pe Nelic:
- Vezi lupi pe podiștea de la Căsoaia Doamnei? 
- Nu văd, -  îi răspunse Nelic. 
- Nici eu nu văd, dar mai încolo este chip să apară…
- Eu ce pot să zic…
- Da tu cît poți sta acufundat în apă?
- Scufundat cu totul, cu totul, pînă la șaizeci și doi. Număr în gînd pînă la șaizeci şi doi, după asta, încep să-mi fîsîie urechile și nu mai pot sta sub apă. Dar  cu fața în jos, pe burtă, plutind ca broasca la suprafață, pot sta și pînă la o sută…
- Ia sama să nu stai mai mult.
- Aș sta și mai mult, dar nu pot. 
- Nimeni nu te întreabă cît poți, alții ar să te învețe să stai sub apă și pînă la trei sute. Ia sama. 
- De ce să iau sama? 
- Ia sama să nu leorbăiești ceva ce nu se cuvine.
- Ce nu se cuvine, că nu știu ce nu se cuvine. 
- Nu se cuvine să te răsufli cuiva ce ai văzut azi pe vîrful stîncilor.
- Da eu n-am văzut nimic.
- Asta să ne fie înțelegerea. Să taci, că Tacu-ți zice. 

 

Nelic n-o făcea pe prostul, dar nu se simțea în apele sale. Îi era scîrbă, dar nu de scîrbă e vorba. Se simțea ca atunci cînd a luat un ou din deseatca adusă la magazin de mătușa Catinca a lui moș Dorofte. Filea Hîncu, vînzătorul, s-a uitat lung la Nelic, văzîndu-l că întinde mîna spre tejghea, spre ouăle babei, însă n-a scos un cuvînt, nu l-a pîrît  cînd mătuşa a început să facă gălăgie. Vina a căzut pe cei trei bărbați  care goleau sticla de rachiu pe privazul ferestrei dinspre casa lui Sandu Gridinoc. Cică unul dintre ei ar fi șterpelit oul babei pentru zacuscă. Iar cînd s-a văzut ieșit cu bine din magazin, îi venea să zboare ca racheta, din acel moment penibil, Nelic a înțeles că nu va mai pune niciodată mîna pe lucru străin. Căci și pînă în ziua de azi îl frige locul de  la piciorul unde a stat oul, din buzunarul paltonului. Acum el e în locul lui Filea Hîncu. A văzut totul, dar nu știe nimic. 

 

A rămas fără tată și nu prea are cine să-i ieie apărarea. Trebuie să tacă. Ar fi tăcut chiar și cu tată în viață, și fără să fie amenințat. E ca și cum ți s-ar sparge un ou clocit în palmă…E ca și cum te-ar apuca diareea, dar nu mai poți ajunge în timp util pînă la toaletă… Smerdelnică stare, nu? 

 

Iacobaș sare de pe buturugă. Îl zgîlțîie puternic de umăr  pe Nelic, dar vorbește încet: nanu Patrache doarme. Pe șoptite, la ureche, dar cu un strigăt înăbușit: 

- Iată, iată! Au apărut! Îs zece, vezi cum lucesc. Ochii lupilor. Ei strălucesc. Îi vezi sau nu-i vezi? 
- Nu-i văd. 
- Tu ești chior?
- Iacobaș, poate că-s și chior, dar ce să fac? – Nu văd să strălucească ceva în drept cu Căsoaia Doamnei. 
- Măi băiețel, măi! Uite mai bine, privește cum se mișcă împreună doi cîte doi. Și merg pe podiște, nu se opresc, merg întruna: încoace şi încolo, încoace şi încolo, cu capetele ridicate spre cer…

 

Acest exercițiu a durat mult și s-a repetat sară de sară pînă cînd, odată, mare minune! Nelic a început să vadă că se mișcă ceva strălucind acolo, sus, peste Prut, în drept cu Căsoaia Doamnei. Oare ce să fie asta și cum se explică. Atîta amar de vreme n-a văzut nimic și deodată i se arată tot. Cinci perechi de beculețe. Căpetenia haitei, lupoaica-mamă și cei trei lupani.

 

Să fie oare vorba de: crede și vei putea păși pe ape, perseverează și într-o zi vei auzi iarba cum crește? Să fie vorba de o altă nebunie, de o presdigitație, de o întorsătură neprevăzută a psihicului. 

 

Da-a, în sfîrșit, după o lună și ceva de priveghere, i se arătat minunea în fața ochilor! Și cu adevărat, numai prin peștera de la noi, prin Căsoaia de la Crăpata poţi ajunge prin hrube întortocheate în  România, pe podiștea sau pridvorul de piatră  de la Căsoaia Doamnei. Numai să nu încurce vreodată drumul, că va fi vai ș-amar de turma noastră…

 

VIII. Se apropia sărbătoarea Sf. Pantelemon sau Pintilie Călătorul, cum i se spune prin părțile noastre. Oameni strînseseră prima brînză, măsuraseră oile a doua oară, și nanu Patrache, cu îndreptările de rigoare, a luat lista de la capăt. Numai că de unde să știe Nelic că nana Duța, în fiecare an, coace un  cuptor de colaci și de plăcinte și se duce la Cobani la biserică, la părintele Onofraș, să plătească slujbe pentru sănătatea celor vii și să ridice pomene pentru cei morți. Căci așa s-a nimerit: și pe tata ei îl chema Pintilie, satul îi spune Pintilyuță; și pe tata lui Patrache tot Pintilie îl chema, numai că  satul îl dezmierda Panchiușa. Nu-i vorbă, Vișina își avea biserica ei, însă comuniștii au închis toate bisericile din raionul nostru  în anul 1961, cînd la Baraboi l-au ucis pe preot, iar credincioșii l-au omorît pe cel presupus că l-ar fi ucis  pe batyușca. Biserica din Cobani n-au închis-o, căci Cobanii se aflau în alt raion, în raionul Glodeni. Aşa că mai mult de un  pătrar de veac vișinenii se duceau de Paşti la Cobani să sfințească pasca, cale de 22 de kilometri depărtare pe de-a dreptul.  Care pască, că pe atunci nu era transport? Oamenii dădeau să le sfințească sare, cîteva ouă roșii, un colț de pască, o felioară de cozonac. Cam atît: toate acestea încăpeau într-o batistă de mînă, înnodată strîns la capete. Autobuze nu circulau spre Cobani și creștinii în putere din Vișina apucau bicicleta de coarne, treceau pe Puntea soldaților, urcau stîncile de lîngă vărăriile lui Prochiș și coborau spre Ruptură la spitalul din Lunca Cioranului, iar de acolo la Rîteni, braniște, pe lîngă Suta de Movile. Ca mai apoi s-o cîrnească în loc spre eparhia părintelui Onofraș… Se întorceau morți de oboseală, împărțeau bucatele sfințite, puneau și ei ceva în gură și dormeau-duși cîte o sutcă  întreagă… 

 

Pintilie Călătorul e o sărbătoare cu dată fixă: 9 august. În anul acela a căzut duminica. Iar peste o lună și ceva după asta, la Moscova, l-au dat jos pe Hrușciov…

 

Nelic se simțea boier la acea vreme. Îl învățase pe Tormoz să-i întoarcă turma. De frica lui, caprele se strîngeau în cerc și stăteau cap în cap cîte un ceas fără să facă un pas în lături. Nu mai zic de oi, căci numai dacă-l asmuțai pe Tormozache, oh, cînd ți le lua la flocăit, rămîneau băbănile fără de lînă pe spinare. Zahărul, zahărul l-a ajutat. Căci după ce făcea un crug de îndrepta bîrsanele căpiete înspre grămadă, venea iute la Nelic, care-l aștepta pe tovarășul Tormoz cu cîte o bițică-bucățică de zahăr în mînă.  

 

Pe la sfîrșitul lui iulie, au dispărut lupii de pe podiște. Chiar și Iacobaș a spus că nu-i mai vede.

 

- S-o fi săturat să tot steie cu dinții la stele și nici la lună plină n-au mai urlat. Că se vremuise afară, căzuse ploi după ploi atunci. 
Da, ploi multe și reci, de vroiau oamenii să-și ieie oile pe cîteva zile acasă, la dos, pînă s-or  potoli ploile iestea piezișe și reci ca gheața, că toarnă una și una ca cu găleata din cer. Ș-amuș le împlu mucii și le apucă strănutatul și tușitul ieșit tocmai din rărunchi și numai ce le vezi că-și dau conioarcele, stînd prăvălite pe-o coastă sau cu picioarele în sus…
- Ș-amu pe unde or mai fi fiind ei?
La care, Iacobaș avea răspunsul pregătit:
- În pădure la Domneasca.
Apoi continua:
- În pădure la Domneasca 
Mi-a mîncat lupul mireasa
Ș-am cătat-o cu lumnarea 
Și i-am găsit numai spinarea
Ș-am cătat-o cu sărnicul
Și i-am găsit numai lindicul…
Doamne, numai cîte prostii a învățat Nelic în vara aceea! Iacobaș i le spunea ca din carte.

28.06.15
Viorel Mihail
îmi place
distribuie
Fii alături de noi!
Top